Acum o lună am început să organizez acțiuni în județul Hunedoara în cadrul Campaniei de Mediu – „Locul deșeurilor nu este în casă. Trimite-le la plimbare!”. De fiecare dată partener la nivel local ne este primăria, în consecință prima etapă în organizare este întâlnirea cu reprezentanții autorității locale.

Urmează pregătirea etapei de teren: alegerea unor locații provizorii de colectare, realizarea materialelor de comunicare, alegerea partenerilor locali pentru transportarea DEEE și preluarea de la domiciliu, detalii logistice.

înainte de a porni la drum așa cum este firesc ne întâlnim pentru discutarea planului de acțiune și determinarea responsabilităților membrilor echipei. Pe teren sau la birou, suntem indispensabili unul pentru altul. în mașină, striviți de bagaje, roll up-uri, afișe și multe alte obiecte „esențiale”, cu lecțiile învățate, sosim la destinație cu avântul începutului. Am respectat toate etapele, nimic nu ne poate sta în cale. Și totuși suntem cam puțini pentru ce ne-am propus.

Cum putem informa și mai ales convinge o comunitate mare cu oameni de vârste diferite, din mediul urban și rural, să devină deponenți într-un termen extrem de scurt? Aparent folosim toate mijloacele de comunicare: print, on-line, afișe, pliante, call center, mașina cu goarna, corespondența cu agenții economici, oferim deponenților șansa să câștige un premiu… Și totuși, oricât ne-am strădui, acțiunea noastră riscă să se piardă în cantitatea apăsătoare și de multe ori agasantă de informații, invitații la concursuri și la spectacole de divertisment, evenimente de toate categoriile… Cum le putem atrage atenția oamenilor obișnuiți? Prin abordarea directă! Vecinul sau colegul de birou care a auzit despre noi, copilul căruia i s-a explicat la școala utilitatea acțiunii noastre, poștașul, preotul, primarul.

Devenim însă prezenți cu adevărat într-o comunitate, atunci când membrii acelei comunități ni se alătură din convingere. în cazul nostru, voluntarii. Asociațiile de voluntari și profesorii ne-au construit podul de care aveam nevoie.

în fața acestor copii și tineri, însoțiți la întâlnire de profesori și de cele mai multe ori de bunici, dăm de fiecare dată examenul cel mai greu. Ne pun întrebări, ne privesc atent, fac diverse remarci, ne ajută să scăpăm măcar pentru un timp de comportamentul nostru, uneori atât de studiat și artificial. Dovada că le-am captat atenția este modul în care vor purta mesajul nostru mai departe. Vârsta nu este o barieră atunci când crezi în ceea ce faci. Am învățat acest lucru de la Luca, cel mai tânăr voluntar de până acum: are numai cinci ani. Cu un tricou care îi ajungea aproape până la tălpi, cu o șapcă pe care o potrivea destul de des, a împărțit cele mai multe pliante. „Aduceți la noi aparatele electrice stricate. Nu le mai țineți acasă. E periculos. Scrie aici. Poate câștigați o bicicletă”. Primii care s-au oprit pentru a lua un pliant de la acest tânăr plin de entuziasm au fost seniorii, cei ce îi puteau fi bunici. Ascultau cu răbdare și cu zâmbetul pe buze ce le spunea Luca. Făceau ceea ce poate și-ar fi dorit să facă și alții pentru ei: să-i asculte. Nimic nu părea mai important în acel moment. Publicul era apoi format din tineri, unii colegi cu voluntarii, alții mai mari, care mai participaseră la astfel de acțiuni.

Voluntarii ne-au arătat cele mai vizibile locuri de afișaj, au distribuit pliante în locuri în care noi nu am fi fost așa de bine primiți, nu au ratat niciun prieten sau vecin, nu i-au „cruțat” pe părinții și pe toți membrii familiei lor.

în zilele de colectare, primii deponenți au fost seniorii, doar promiseseră copiilor că vor veni; și nu ai cum să-ți dezamăgești nepoții. Părinții apăreau trași de mână de fiul sau fiica lor, voluntar în acțiunea noastră, după ce casa le fusese răscolită pentru a găsi DEEE. Ca voluntari, ei trebuiau să dea un exemplu. Unii oameni parcă veneau să vadă dacă existăm cu adevărat, „exasperați” de poveștile și întâmplările tânărului voluntar al familiei. După ce aflau mai multe detalii, realizau că ar avea mult mai multe aparate stricate și ne întrebau când revenim. Alții ne-au ironizat sau au trecut nepăsători.

Râsul și glumele tinerilor noștri voluntari, poveștile despre felul în care au reușit ei să îi convingă pe cei mai reticenți să participe la acțiune, ne-au dat energia – și mai ales, buna dipoziție – să înfruntăm oboseala și toate incindentele inerente oricărui eveniment.

Momentul în care noi eram cei ce le mulțumeam, festivitatea de premiere a voluntarilor și înmânarea diplomelor de „atitudine civică ecologică” este de fiecare dată un moment emoționant. Mândria și bucuria lor ne fac să zâmbim și să ne aducem aminte de noi, la vârsta lor. Oare eram la fel de entuziaști, de frumoși și de încrezători ca și ei?

în aceste clipe succesul în cifre al acțiunii devine secundar. Noi suntem cei care am primit și am învățat. Juniorii și seniorii, cei ce aparent nu au prea multă influență, ba mai mult, sunt socotiți ca fiind cei cei care trebuie susținuți, au creat o schimbare de comportament, un exemplu de urmat în comunitatea lor. Cei răspunzători pentru performanțele scăzute în învățământ, profesorii, au reușit să capaciteze zeci de copii care să creadă în idea de voluntariat.

Când crezi în ceea ce ești și în ceea ce faci, trebuie doar să mergi cu încăpățânare mai departe, cu zâmbetul pe buze. Ajutorul de care ai nevoie pentru a reușsi este la un pas de tine. Ai încredere să-i privești pe cei din jurul tău și te vei convinge. Am învățat acest adevăr de la copiii, profesorii și bunicii noștri.

Guest editor: Alexandra Arnăutu, IfMagic